Stiti povestea aceea care ni se spune intotdeauna cand suntem mici, ca fiecare efort isi are rasplata lui, ca fiecare greseala va fi in cele din urma pedepsita? Ei bine, am ajuns la amara concluzie ca aceasta poveste nu a fost inventata pentru romani, ci este o istorisire universala pe care am preluat-o si noi fara a o implementa acolo unde ar fi trebuit, in constiinta noastra. De fapt cred ca avem inca probleme in ceea ce priveste distinctia dintre bine si rau.
-Ce inseamna, mama, sa fii rau? intrebam incoenta candva. Nu-mi dadeam seama atunci ca raspunsul mi-ar fi spart in bucatele oglinda lumii mele colorate si mi-ar fi aruncat in ochi un ciob de adevar pe care sigur nu eram capabila sa-l suport. Cum as mai fi putut inchide apoi ochii?
O data cu varsta te obisnuiesti sa nu m simti intepaturile inecate de cateva lacrimi, chiar ajungi sa nu mai fii atent la inglodirea ciobului, devine parte din tine si gandul ca ar trebui sa-l indepartezi iti provoaca o durere surda.
Cat despre Romania, suntem atat de obisnuiti sa facem rau si sa asteptam bine, sa facem bine si sa ne pregatim sa fim dati in judecata pentru asta, sa fim calcati in picioare si sa calcam la randul nostru pe altii incat ajung sa ma intreb daca nu cumva in tara noastra toate lucrurile sunt reflectate in oglinzi murdare. Prea multe valori sunt aruncate in gunoiul uitarii, prea multe mizerii ne sunt prezentate pe tavi de aur ca delicatese, prea multe aberatii sunt acceptate ca legi fundamentale. Si poate mai dureros e ca si noi le vedem la fel, sau ne este doar prea lene sa le abrogam.
Eh, ce pot face eu, cine ma aude pe mine? Sa ma lupt singur cu morile de vant?
Am auzit de prea multe ori asta ca sa ma mai abtin sa nu raspund: Atunci hai sa nu faca nimeni nimic, sa asteptam toti sa fim maruntiti treptat de morile astea...poate faina noastra va avea mai mult curaj. Amar cozonac ce vom fi...
miercuri, 14 noiembrie 2007
duminică, 14 octombrie 2007
Ups and downs
Viata este singurul roller coaster pe care nu-l poti evita. Chiar daca esti imbracata in fusta, chiar daca ai mancat prea multa crema de ciocolata inainte, chiar daca ai rau de inaltime nu poti refuza cursa asta. Poti sa-ti ascunzi fata livida in palme asteptand oprirea finala sau poti zambi vantului ce-ti biciuieste chipul.
Imi place sa cred ca dupa fiecare cadere urmeaza o inaltare, desi uneori te simti paralizat; ca dupa fiecare pedeapsa vine si o recompensa, iar dupa fiecare apus urmeaza un rasarit. E firea naturii:) Nu cred ca poti avea doar zile bune, oricat de optimist si vesel ai fi, oricat de multa putere psihica si vointa ai avea. E imposibil sa nu fii coplesit la un moment dat, sa nu te simti victima unei glume de prost gust sau actorul unei tragedii Shakespeareane. Nu cred ca fericirea ta depinde doar de tine si nici nu stiu cum ai putea fi mereu stapan pe viata ta. Totul este un joc al circumstantelor, al ghinionului sau al norocului, al vointei si al neputintei, al victoriei si al infrangerii.
Uneori lucrurile sunt asezate atat de coerent incat devenim incapabili sa le vedem coerenta, uneori faptele se intampla cu un scop atat de precis incat ni se par produse ale hazardului. Si evident ca vrem sa luptam contra vantului si marii in loc sa le acceptam asa cum sunt, cu ritmul lor interior. Fiecare intamplare isi are scopul ei, desi de cele mai multe ori nu ne dam seama decat prea tarziu de asta. Vrem sa impingem limitele, sa rasturnam ierarhii doar pentru a ne vedea visul implinit. Cand, in fond, ceea ce trebuie schimbat este chiar visul nostru.
Fiecare lucru se intampla pentru ca asa trebuie si nu se intampla tocmai din aceeasi cauza. Exista undeva, deasupra puterii noastre de rationament, un desen mai simplu decat am crede, cu linii destul de clar delimitate, pe care noi, dintr-o rebeliune incapatanata vrem sa le stergem si sa le rescriem. Doar ca interventia noastra ar aduce haos, am schimba bulevardele cu strazi, am inlocui parcurile cu terenuri minate si blocurile cu gropi comune. Asa ca uneori e bine sa ne gandim daca visul nostru e realizabil si mai ales daca va avea urmari fericite pentru noi si pentru cei de langa noi.:)
PS: Dedicatie, fara vreo legatura anume cu articolul:) http://youtube.com/watch?v=PMI2QhHn85Q
Imi place sa cred ca dupa fiecare cadere urmeaza o inaltare, desi uneori te simti paralizat; ca dupa fiecare pedeapsa vine si o recompensa, iar dupa fiecare apus urmeaza un rasarit. E firea naturii:) Nu cred ca poti avea doar zile bune, oricat de optimist si vesel ai fi, oricat de multa putere psihica si vointa ai avea. E imposibil sa nu fii coplesit la un moment dat, sa nu te simti victima unei glume de prost gust sau actorul unei tragedii Shakespeareane. Nu cred ca fericirea ta depinde doar de tine si nici nu stiu cum ai putea fi mereu stapan pe viata ta. Totul este un joc al circumstantelor, al ghinionului sau al norocului, al vointei si al neputintei, al victoriei si al infrangerii.
Uneori lucrurile sunt asezate atat de coerent incat devenim incapabili sa le vedem coerenta, uneori faptele se intampla cu un scop atat de precis incat ni se par produse ale hazardului. Si evident ca vrem sa luptam contra vantului si marii in loc sa le acceptam asa cum sunt, cu ritmul lor interior. Fiecare intamplare isi are scopul ei, desi de cele mai multe ori nu ne dam seama decat prea tarziu de asta. Vrem sa impingem limitele, sa rasturnam ierarhii doar pentru a ne vedea visul implinit. Cand, in fond, ceea ce trebuie schimbat este chiar visul nostru.
Fiecare lucru se intampla pentru ca asa trebuie si nu se intampla tocmai din aceeasi cauza. Exista undeva, deasupra puterii noastre de rationament, un desen mai simplu decat am crede, cu linii destul de clar delimitate, pe care noi, dintr-o rebeliune incapatanata vrem sa le stergem si sa le rescriem. Doar ca interventia noastra ar aduce haos, am schimba bulevardele cu strazi, am inlocui parcurile cu terenuri minate si blocurile cu gropi comune. Asa ca uneori e bine sa ne gandim daca visul nostru e realizabil si mai ales daca va avea urmari fericite pentru noi si pentru cei de langa noi.:)
PS: Dedicatie, fara vreo legatura anume cu articolul:) http://youtube.com/watch?v=PMI2QhHn85Q
miercuri, 5 septembrie 2007
What will be will be...
E deja septembrie. Suna atat de straniu: "a fost vara". Inca nu m-am obisnuit sa se intunece de la 8, sa ma invelesc cu patura, sa port haine cu maneca lunga, sa iau paracetamoale si sa vad bulevardele atat de pustii seara. Este oarecum trist, e mult mai acut simtamantul ca ceva frumos s-a terminat decat speranta ca ceva fericit se va intampla. Poate ca asta e firea noastra. Suferim mult mai mult decat ne bucuram. Petrecem mai mult timp gandindu-ne la ce a fost ( si lamentandu-ne in acelasi timp), decat zambind viitorului.
Sa incep prin a rememora ce a fost. A fost o vara mai frumoasa decat am crezut ca o sa fie si mai putin frumoasa decat ar fi putut fi, a fost poate ultima vacanta adevarata, fara griji si fara maturitati adoptate fortat, a fost a 21-a luna iunie din viata mea, a fost un iulie tropical si un august racoros, a fost o vara de caderi si ridicari( oricat de melodramatic ar suna), a fost un timp al trezirii la o realitate nu tocmai roz, au fost 3 luni de copilarii si jocuri, 12 saptamani de inghitiri in sec si de oftaturi reprimate, 92 de incercari de a dezlega cateva puzzle-uri ce m-au macinat prea mult timp(majoritatea a ramas la fel de incurcata). Au fost sute de ore petrecute cu prieteni dragi, cu amici sau doar cu niste cunostinte...
Gata, destul cu ce a fost, conteaza ce este si poate ce va fi. In mod clar vor fi amintiri superbe, regrete si zambete. Daca nici la 20 de ani ( ma rog, 21-ce m conteaza un an in plus:P?) nu reusim sa fim fericiti sau macar entuziasti, atunci cand? Daca nu noi atunci cine?:)) De un singur lucru trebuie sa fim siguri: va fi o toamna superba, cu sau fara soare...
Sa incep prin a rememora ce a fost. A fost o vara mai frumoasa decat am crezut ca o sa fie si mai putin frumoasa decat ar fi putut fi, a fost poate ultima vacanta adevarata, fara griji si fara maturitati adoptate fortat, a fost a 21-a luna iunie din viata mea, a fost un iulie tropical si un august racoros, a fost o vara de caderi si ridicari( oricat de melodramatic ar suna), a fost un timp al trezirii la o realitate nu tocmai roz, au fost 3 luni de copilarii si jocuri, 12 saptamani de inghitiri in sec si de oftaturi reprimate, 92 de incercari de a dezlega cateva puzzle-uri ce m-au macinat prea mult timp(majoritatea a ramas la fel de incurcata). Au fost sute de ore petrecute cu prieteni dragi, cu amici sau doar cu niste cunostinte...
Gata, destul cu ce a fost, conteaza ce este si poate ce va fi. In mod clar vor fi amintiri superbe, regrete si zambete. Daca nici la 20 de ani ( ma rog, 21-ce m conteaza un an in plus:P?) nu reusim sa fim fericiti sau macar entuziasti, atunci cand? Daca nu noi atunci cine?:)) De un singur lucru trebuie sa fim siguri: va fi o toamna superba, cu sau fara soare...
duminică, 19 august 2007
Oameni de plastilina
Poate ca ar fi bine sa te avertizez de la inceput ca odata ce ai citit primele 20 de cuvinte ale acestui post te vei fi transformat deja intr-o alta persoana. Da, stiu ce zici acum, e prea tarziu sa te mai intorci, deja procesul a inceput, esti sub influenta mea si eu o sa ma joc acum cu plastilina gandirii tale. Cui nu i-a placut sa modeleze in copilarie diferite figurine, pe care sa le puna apoi intr-un spectacol regizat cu multa abilitate? Mie una mi-a placut intotdeauna sa ma cred zana papusilor, sa le predau franceza sau matematica, sa le fac sa se indragosteasca, sa le scot ochii(oops,mi-a scapat:) si apoi sa le duc la doctor.
Probabil cineva deja se gandeste care e legatura dintre titlu si ce am spus pana acum. Cei care ma cunosc deja nu se mai intreaba, s-au obisnuit cu neobisnuita mea "coerenta";)). Si totusi, de la ceva a pornit tot tavalugul asta de cuvinte cam dezbinate. Am vazut acum cateva zile( saptamani:-??) un episod dintr-un film al carui titlu evident ca nu-l mai retin, un serial tipic american, cu actori tineri si frumosi-daca zic Jess din "Gilmore girls" fetele o sa ofteze un minut, doua:D-in care se dezbatea problema manipularii si auto-manipularii.
Nu stiu daca a stat cineva vreodata sa-si analizeze toate faptele si vorbele pentru a vedea ca cel putin 50% contin intentia de manipulare: a gandurilor, a actiunilor, a dorintelor chiar. Un fel de comunism continuu, o dictatura subtila si cu atat mai mult perfida. Ne folosim de oameni atat timp cat ne sunt necesari si apoi nu, nu-i aruncam la gunoi, ci ii pastram acolo, in beci, ca pe niste pantofi pe care desi i-am purtat o toamna intreaga pana ce ne-am plictisit de ei, nu ne vine sa-i aruncam. Poate vom mai avea nevoie de ei vreodata. La momentul potrivit le dam jos stratul de praf si ne prefacem ca sunt nepurtati. Insa nu mai sunt, s-au demodat si oricat ai incerca apoi sa-i cosmetizezi si sa-i readuci la lumina n-o sa reusesti. Stiu si ei ca acum sunt second-hand si nu sunt dispusi sa fie uzati iar pentru a fi apoi aruncati in cutia uitarii.
Am auzit ca pot fi 2 feluri de manipulare: pozitiva si negativa. Atunci cand faci pe cineva sa paseasca pe drumul cel bun s-ar numi pozitiva, iar atunci cand il pervertesti e negativa. Nu ma pot abtine sa nu pufnesc in ras. NU exista manipulare pozitiva, orice incercare de limitare a libertatii este un abuz. Exista persuasiune, care poate fi benfica, dar nu manipulare. Parintii nu ne-au manipulat cand eram mici, au incercat sa ne faca sa vedem calea buna, nu ne-au mintit si nu s-au jucat cu mintile noastre. Nu suntem cobai pe care sa se faca experimente, nici plastilina cumparata ieftin pentru distractia altora. Mai presus de haine, chipuri si ochi frumosi suntem suflete si minti unice. Sau vrem sa ajungem la globalizarea gandirii?
Ce frumos ar fi daca am incerca sa ne spalam pe maini de ultimele ramasite de plastilina si sa vedem in oglinda doar un chip senin de copil ce-ti zambeste...
Probabil cineva deja se gandeste care e legatura dintre titlu si ce am spus pana acum. Cei care ma cunosc deja nu se mai intreaba, s-au obisnuit cu neobisnuita mea "coerenta";)). Si totusi, de la ceva a pornit tot tavalugul asta de cuvinte cam dezbinate. Am vazut acum cateva zile( saptamani:-??) un episod dintr-un film al carui titlu evident ca nu-l mai retin, un serial tipic american, cu actori tineri si frumosi-daca zic Jess din "Gilmore girls" fetele o sa ofteze un minut, doua:D-in care se dezbatea problema manipularii si auto-manipularii.
Nu stiu daca a stat cineva vreodata sa-si analizeze toate faptele si vorbele pentru a vedea ca cel putin 50% contin intentia de manipulare: a gandurilor, a actiunilor, a dorintelor chiar. Un fel de comunism continuu, o dictatura subtila si cu atat mai mult perfida. Ne folosim de oameni atat timp cat ne sunt necesari si apoi nu, nu-i aruncam la gunoi, ci ii pastram acolo, in beci, ca pe niste pantofi pe care desi i-am purtat o toamna intreaga pana ce ne-am plictisit de ei, nu ne vine sa-i aruncam. Poate vom mai avea nevoie de ei vreodata. La momentul potrivit le dam jos stratul de praf si ne prefacem ca sunt nepurtati. Insa nu mai sunt, s-au demodat si oricat ai incerca apoi sa-i cosmetizezi si sa-i readuci la lumina n-o sa reusesti. Stiu si ei ca acum sunt second-hand si nu sunt dispusi sa fie uzati iar pentru a fi apoi aruncati in cutia uitarii.
Am auzit ca pot fi 2 feluri de manipulare: pozitiva si negativa. Atunci cand faci pe cineva sa paseasca pe drumul cel bun s-ar numi pozitiva, iar atunci cand il pervertesti e negativa. Nu ma pot abtine sa nu pufnesc in ras. NU exista manipulare pozitiva, orice incercare de limitare a libertatii este un abuz. Exista persuasiune, care poate fi benfica, dar nu manipulare. Parintii nu ne-au manipulat cand eram mici, au incercat sa ne faca sa vedem calea buna, nu ne-au mintit si nu s-au jucat cu mintile noastre. Nu suntem cobai pe care sa se faca experimente, nici plastilina cumparata ieftin pentru distractia altora. Mai presus de haine, chipuri si ochi frumosi suntem suflete si minti unice. Sau vrem sa ajungem la globalizarea gandirii?
Ce frumos ar fi daca am incerca sa ne spalam pe maini de ultimele ramasite de plastilina si sa vedem in oglinda doar un chip senin de copil ce-ti zambeste...
marți, 3 iulie 2007
Shhh....ascultand tacerea
Ma intrebam zilele trecute de ce vorbeste lumea atat de tare, atat de mult si mai ales atat de inutil. Ati observat gesturile, incruntarea, infierbantarea, tonul care se ridica superior, mainile ce se misca mult prea amenintator? Dar mai presus de agresivitatea limbajului este inutilitatea lui. Se spun atatea lucruri pustii si lipsite de orice fel de relevanta pe secunda incat uneori mi se pare ca ascult un radio stricat, dat la maxim si care deruleaza aceeasi stire de mii de ori. Nici macar nu mai pot recepta mesajul, prea multe zgarieturi pe timpanul meu (obisnuit si el cu multe), prea multe bla-bla-uri , prea multe complimente sau rautati gratuite, prea multe cuvinte aruncate in vant, fara ca nici macar noi sa credem in adevarul lor.
Si nu, nici eu nu ma pot considera absolvita de pacatul asta al vorbariei goale si false. Mi-am dat seama ca lumii ii place mai mult sa asculte povesti nostime si "dezbracate" decat sa incerce sa vada dincolo de tine, de priviri, de cuvinte. E mai placut sa ai in preajma o persoana care rade incontinuu sau discuta despre moda, cantareti si distractie decat una inchistata, oarecum complicata si introvertita. Si chiar le dau dreptate. Poate ca e mai placut asa, tocmai pentru ca e mai linistitor, mai racoritor:)
Este la fel de greu sa spui idei (si nu cuvinte) cum este sa taci. Da, imi plac oamenii care mai si tac, nu neaparat pentru ca eu una gasesc dificil sa vorbesc despre orice oricand, ci pentru ca imi dau senzatia(poate gresita) ca isi iau timp sa mai si gandeasca, chiar si cu intermitente;)))Si pentru ca rareori inutilul poate umple un gol, il poate doar masca dar niciodata umple. Si dincolo de tot ce am spus pana acum (banalitati de umplut randuri inutile:D) este o imagine care persista in mintea mea: doua persoane, poate un cuplu, ce stau pe malul marii, se uita la stele si TAC...da, tac. SI nu tac pentru ca nu ar avea ce sa-si spuna ci pentru ca sunt constienti ca ar distruge totul daca ar rosti chiar si un cuvant, ar sparge un cod secret si totodata farmecul apusului aceluia minunat. Prefera niste priviri si zambete in loc de cuvinte si gesturi. Can you blame them?
Shhh, let's listen to our silence for a while...
Si nu, nici eu nu ma pot considera absolvita de pacatul asta al vorbariei goale si false. Mi-am dat seama ca lumii ii place mai mult sa asculte povesti nostime si "dezbracate" decat sa incerce sa vada dincolo de tine, de priviri, de cuvinte. E mai placut sa ai in preajma o persoana care rade incontinuu sau discuta despre moda, cantareti si distractie decat una inchistata, oarecum complicata si introvertita. Si chiar le dau dreptate. Poate ca e mai placut asa, tocmai pentru ca e mai linistitor, mai racoritor:)
Este la fel de greu sa spui idei (si nu cuvinte) cum este sa taci. Da, imi plac oamenii care mai si tac, nu neaparat pentru ca eu una gasesc dificil sa vorbesc despre orice oricand, ci pentru ca imi dau senzatia(poate gresita) ca isi iau timp sa mai si gandeasca, chiar si cu intermitente;)))Si pentru ca rareori inutilul poate umple un gol, il poate doar masca dar niciodata umple. Si dincolo de tot ce am spus pana acum (banalitati de umplut randuri inutile:D) este o imagine care persista in mintea mea: doua persoane, poate un cuplu, ce stau pe malul marii, se uita la stele si TAC...da, tac. SI nu tac pentru ca nu ar avea ce sa-si spuna ci pentru ca sunt constienti ca ar distruge totul daca ar rosti chiar si un cuvant, ar sparge un cod secret si totodata farmecul apusului aceluia minunat. Prefera niste priviri si zambete in loc de cuvinte si gesturi. Can you blame them?
Shhh, let's listen to our silence for a while...
miercuri, 27 iunie 2007
Let it all go...
Vine un moment cand trebuie sa lasi in urma acel ceva care te-a facut fericit sau trist, care te-ar fi putut implini sau distruge in bucatele. Vei ramane cu regretul pustietatii, cu nostalgia unui vis frumos, cu lacrimi amare inabusite... pana ce iti vei da seama ca totul e trecut, ca totul a fost, ca totul s-ar fi putut...
Nu, acesta nu e un post al unei desperate housewife :P si nici macar nu intentioneaza sa trezeasca mila, nici n-ar avea de ce, in fond viata este prea frumoasa pentru a ne-o petrece lamentandu-ne. Ma gandeam doar la un sentiment destul de ciudat si dureros care m-a incercat in ultimul timp si care probabil v-a zdruncinat si pe voi : dorinta aceea pura de a vedea fericirea in ochii celuilalt chiar daca asta echivaleaza cu nefericirea ta, dorinta de a-l vedea macar pe el radiind chiar daca tu ingheti pe dinauntru. Si nu, nu e generozitate, nici nu stiu cum se numeste si poate ca asta e lucrul cel mai putin important.
Orice rupere e dureroasa: cand am renuntat la biberon...ooof,cat am mai putut sa plang:(((, cand am aruncat papusile in dulap si le-am inlocuit cu teancuri de foi copertate pe care scria "Manual", cand am parasit anii liceului pentru a ma arunca in valurile studentiei. Fiecare trecere bulverseaza si doare, fiecare perioada are un inceput si un sfarsit, un sfarsit care intervine subit sau pe care ni-l putem impune. Stiu ca e greu sa renunti la ceva care a fost mult timp centrul interesului tau, care a reprezentat scopul si universul tau. Dar, Vine un moment cand trebuie sa alegem cu mintea...
Si totusi....LA VITA E BELLA!
Nu, acesta nu e un post al unei desperate housewife :P si nici macar nu intentioneaza sa trezeasca mila, nici n-ar avea de ce, in fond viata este prea frumoasa pentru a ne-o petrece lamentandu-ne. Ma gandeam doar la un sentiment destul de ciudat si dureros care m-a incercat in ultimul timp si care probabil v-a zdruncinat si pe voi : dorinta aceea pura de a vedea fericirea in ochii celuilalt chiar daca asta echivaleaza cu nefericirea ta, dorinta de a-l vedea macar pe el radiind chiar daca tu ingheti pe dinauntru. Si nu, nu e generozitate, nici nu stiu cum se numeste si poate ca asta e lucrul cel mai putin important.
Orice rupere e dureroasa: cand am renuntat la biberon...ooof,cat am mai putut sa plang:(((, cand am aruncat papusile in dulap si le-am inlocuit cu teancuri de foi copertate pe care scria "Manual", cand am parasit anii liceului pentru a ma arunca in valurile studentiei. Fiecare trecere bulverseaza si doare, fiecare perioada are un inceput si un sfarsit, un sfarsit care intervine subit sau pe care ni-l putem impune. Stiu ca e greu sa renunti la ceva care a fost mult timp centrul interesului tau, care a reprezentat scopul si universul tau. Dar, Vine un moment cand trebuie sa alegem cu mintea...
Si totusi....LA VITA E BELLA!
joi, 31 mai 2007
Ploaie de pietre
Cand s-a transformat lumea asta intr-o sala imensa de judecata? Cine ne-a dat dreptul de a cataloga, de a pune la zid si in final de a ucide cu pietre sentimente, ganduri si fapte ce nu ne apartin? Sunt lucruri aparent minore, sunt vorbe sau gesturi aruncate inconstient sau, mai grav, din dorinta meschina de a-l vedea pe celalalt suferind, sunt priviri taioase si zambete ironice ce ranesc mai adanc decat isi poate imagina cineva.
Ar fi intr-adevar imposibil si chiar plictisitor sa nu comentezi, sa nu analizezi sau sa nu scapi o mica barfa acolo. Dar de aici si pana la a da verdictul asupra unei persoane deja cazute, de a arunca in continuare nu cu pietre, ci cu stanci intr-un biet trup schimonosit de durere...e ceva drum....ca de la gand la crima. Nevoia asta absurda de a intra cu bocancii in viata altora, de a gasi pretutindeni calai si victime provine poate din firea noastra telenovelica sau din sadismul satisfacut la vederea altora care au gresit mai grav decat noi. E linistitor sa stii ca altii au comis-o mai rau, nu? Incepe sa creasca stima de sine cand vezi ca mai pacatuiesc si altii. Ba chiar incepi sa te crezi un ingeras comparativ cu mostrii aia, nu? Si asta iti da dreptul de a bate niste cuie in plus in crucea pe care si-o duc singuri.
Evident ca tot ce am scris pana acum este de fapt tot un mod de a judeca, intr-adevar, la scara mai larga, oamenii. Doar ca, aceste randuri nu pot face nimanui niciun rau si niciun bine...sau poate ma insel, cine stie? Asadar, accept sa fiu judecata pentru indrazneala de a judeca omenirea. Ca doar asta e lumea...un sir de judecatori si inculpati, un sir de carcele...
Ar fi intr-adevar imposibil si chiar plictisitor sa nu comentezi, sa nu analizezi sau sa nu scapi o mica barfa acolo. Dar de aici si pana la a da verdictul asupra unei persoane deja cazute, de a arunca in continuare nu cu pietre, ci cu stanci intr-un biet trup schimonosit de durere...e ceva drum....ca de la gand la crima. Nevoia asta absurda de a intra cu bocancii in viata altora, de a gasi pretutindeni calai si victime provine poate din firea noastra telenovelica sau din sadismul satisfacut la vederea altora care au gresit mai grav decat noi. E linistitor sa stii ca altii au comis-o mai rau, nu? Incepe sa creasca stima de sine cand vezi ca mai pacatuiesc si altii. Ba chiar incepi sa te crezi un ingeras comparativ cu mostrii aia, nu? Si asta iti da dreptul de a bate niste cuie in plus in crucea pe care si-o duc singuri.
Evident ca tot ce am scris pana acum este de fapt tot un mod de a judeca, intr-adevar, la scara mai larga, oamenii. Doar ca, aceste randuri nu pot face nimanui niciun rau si niciun bine...sau poate ma insel, cine stie? Asadar, accept sa fiu judecata pentru indrazneala de a judeca omenirea. Ca doar asta e lumea...un sir de judecatori si inculpati, un sir de carcele...
vineri, 18 mai 2007
Robotei de facut bani
V-ar surade ideea sa aveti un robotel de facut bani intotdeauna langa voi,nu? Acum zambiti si visati la plajele din Hawaii, la domnisoarele cu picioare de 1.50 m care se perinda prin fata voastra lejer imbracate(ca sa nu zic goale,nu, nu v-ati imagina voi asa ceva:P) si la soferul ce va asteapta supus pentru a va duce la destinatie...Dream on!Da fapt nu,trezirea!!!Haideee,trebuie sa trag de voi?Stiti la fel de bine ca mine ca robotei din acestia nu se pot procura de la chioscul de vizavi(da,vizavi asa se scrie,don't worry...cautati DOOM online:D) si nici macar de la cel mai dotat mall.
Intrebarea pe care v-o puneti acum(pe langa:Fata asta e dusa cu pluta?)este probabil legata de caracterul real sau fantastic al acestor robotei creatori de bani si iluzii.Oare sunt doar niste fantasmagorii sau proiectii ale mintii mele?Ei bine,raspunsul se gaseste in jurul nostru. V-ati uitat macar cateva minute la ardoarea,indarjirea si teama din ochii nostri?
V-ati gandit ca 80% din viata ne-o petrecem alergand dupa bani si nu dupa ceea ce ne face fericiti?Ca ne refuzam mici placeri sau uneori ne cenzuram comportamnetul doar pentru a face pe plac sefului,ca ne calcam pe demnitate pentru a primi o marire de salariu sau pentru a fi mai bine priviti de cei mai influenti decat noi?
De cate ori nu ni s-a intamplat sa stam de vorba cu prieteni sau colegi care au uitat de facultate, de micile iesiri in oras, de o carte citita din pura placere si s-au dedicat unei furtunoase intrari pe scena oamenilor adulti,responsabili,independenti din punct de vedere financiar...pe scurt...a roboteilor de facut bani.
Dimineata te trezesti la 6.30,pleci din casa la 7.30,doar stii ce trafic groaznic e in Bucuresti,la 8.40 ai ajuns la serviciu, evident inaintea sefului si joci cu stoicism si cu nervii intinsi la maxim spectacolul zilnic pana la 18.Sa mai faci si niste ore suplimentare? Parca ar da bine...poate,poate avansezi peste cateva luni.Asa ca strange din dinti si rabda,ce naiba!Mai conteaza ca trebuia sa te duci la un film cu prietenul tau?Viata e grea,ce atata distractie... Satisfactii fara sacrificii nu exista.Aaa,maine ziceai ca ai examen la facultate? Lasa,stai pana la 5 si inveti,oricum la ce te ajuta porcaria aia de facultate pe care o faci?Ce,iti da de mancare?Termini si n-ai ramas cu nimic,n-ai nici experienta si nici bani.
Asa incepe vanatoarea...Vanatul fuge bezmetic de frica pustii,naduseste si gafaie,dar alearga in continuare,simte privirea agera si respiratia sacadata a vanatorului.Pare a scapa,se ascunde,alearga...apoi se impiedica de o blestemata de creanga uscata;dar nu poate renunta,asta nu....se ridica,julit,indurerat,cu lacrimi de durere in ochi.Si fuga continua;focurile de arma se aud tot mai aproape,iar sangele ii fierbe in vene.Timpanele tremura infiorate,picioarele vinetii calca peste crengile noduroase,ah...durerea si sangele siroind il fac sa alerge si mai manios;orb si ingrozit nici nu-si da seama ca undeva, intr-o ramura se zbatea in vantul rece o inima stafidita.Hmm,pe acolo trecuse el acum 2 secunde...Isi priveste pieptul dezvelit si rosu...ceva lipsea...mai ramane doar o durere ascutita.O noua cursa s-a incheiat,dar este oare un happy end?
Cat timp vrei sa-i dedici acestei vanatori?Chiar esti dispus sa incepi de la 20 de ani cursa?De acest drum nu poate scapa nimeni,depinde doar de noi daca vrem sa-l parcurgem in pasi de dans sau din contra, intr-o continua alergatura.Dar sa nu uitam ca la un moment dat putem sa ramanem fara suflu...si atunci ne vom intreba:A MERITAT?
Voi stiti mai bine raspunsul....
Intrebarea pe care v-o puneti acum(pe langa:Fata asta e dusa cu pluta?)este probabil legata de caracterul real sau fantastic al acestor robotei creatori de bani si iluzii.Oare sunt doar niste fantasmagorii sau proiectii ale mintii mele?Ei bine,raspunsul se gaseste in jurul nostru. V-ati uitat macar cateva minute la ardoarea,indarjirea si teama din ochii nostri?
V-ati gandit ca 80% din viata ne-o petrecem alergand dupa bani si nu dupa ceea ce ne face fericiti?Ca ne refuzam mici placeri sau uneori ne cenzuram comportamnetul doar pentru a face pe plac sefului,ca ne calcam pe demnitate pentru a primi o marire de salariu sau pentru a fi mai bine priviti de cei mai influenti decat noi?
De cate ori nu ni s-a intamplat sa stam de vorba cu prieteni sau colegi care au uitat de facultate, de micile iesiri in oras, de o carte citita din pura placere si s-au dedicat unei furtunoase intrari pe scena oamenilor adulti,responsabili,independenti din punct de vedere financiar...pe scurt...a roboteilor de facut bani.
Dimineata te trezesti la 6.30,pleci din casa la 7.30,doar stii ce trafic groaznic e in Bucuresti,la 8.40 ai ajuns la serviciu, evident inaintea sefului si joci cu stoicism si cu nervii intinsi la maxim spectacolul zilnic pana la 18.Sa mai faci si niste ore suplimentare? Parca ar da bine...poate,poate avansezi peste cateva luni.Asa ca strange din dinti si rabda,ce naiba!Mai conteaza ca trebuia sa te duci la un film cu prietenul tau?Viata e grea,ce atata distractie... Satisfactii fara sacrificii nu exista.Aaa,maine ziceai ca ai examen la facultate? Lasa,stai pana la 5 si inveti,oricum la ce te ajuta porcaria aia de facultate pe care o faci?Ce,iti da de mancare?Termini si n-ai ramas cu nimic,n-ai nici experienta si nici bani.
Asa incepe vanatoarea...Vanatul fuge bezmetic de frica pustii,naduseste si gafaie,dar alearga in continuare,simte privirea agera si respiratia sacadata a vanatorului.Pare a scapa,se ascunde,alearga...apoi se impiedica de o blestemata de creanga uscata;dar nu poate renunta,asta nu....se ridica,julit,indurerat,cu lacrimi de durere in ochi.Si fuga continua;focurile de arma se aud tot mai aproape,iar sangele ii fierbe in vene.Timpanele tremura infiorate,picioarele vinetii calca peste crengile noduroase,ah...durerea si sangele siroind il fac sa alerge si mai manios;orb si ingrozit nici nu-si da seama ca undeva, intr-o ramura se zbatea in vantul rece o inima stafidita.Hmm,pe acolo trecuse el acum 2 secunde...Isi priveste pieptul dezvelit si rosu...ceva lipsea...mai ramane doar o durere ascutita.O noua cursa s-a incheiat,dar este oare un happy end?
Cat timp vrei sa-i dedici acestei vanatori?Chiar esti dispus sa incepi de la 20 de ani cursa?De acest drum nu poate scapa nimeni,depinde doar de noi daca vrem sa-l parcurgem in pasi de dans sau din contra, intr-o continua alergatura.Dar sa nu uitam ca la un moment dat putem sa ramanem fara suflu...si atunci ne vom intreba:A MERITAT?
Voi stiti mai bine raspunsul....
luni, 23 aprilie 2007
Sufleorul nevazut
Intotdeauna mi-au placut sufleorii. Si nu, nu ma refer la colegii care imi mai sopteau cate un raspuns cand tremuram la orele de chimie sau latina:D(sa-mi traiti bine!;;)....Ma gandesc la sufleorii adevarati, cei care stau intotdeauna in spate, bine ascunsi in intuneric, niciodata vazuti sau auziti de public.
In copilarie aveam chiar acest vis: sa ma fac sufleor. Mi se parea pasionant sa stai acolo, pitit, sa stii ca de tine poate depinde succesul acelei piese, sa analizezi totul din umbra, sa vezi emotii, zambete, lacrimi, sa auzi aplauze furtunoase care nu-ti erau, evident, adresate tie, si sa traiesti totusi cu impresia ca macar 5% era meritul tau.
Apoi am crescut si umbra nu ma mai satisfacea. Voiam sa simt caldura reflectoarelor, sa vad admiratia in privirile publicului si sa simt aplauzele lor amortindu-mi simturile. Sa traiesc in mijlocul spectacolului si nu ascunsa in spatele cortinei. Atunci mi-am privit intaia oara sufleorul ca pe un instrument al MEU, pe care il foloseam dupa bunul plac si apoi il aruncam la cosul ignorantei. Il ascundeam de ceilalti si mai ales de mine. Mi-era teama sa-l privesc si de aceea preferam sa-l inchid in cusca lui...acea prompter's box.
Doar uneori imi amintesc ca exista, ca eu sunt el, ca actorul fara sufleor e pierdut. Ca la un momentat dat spectacolul se incheie, iar cortina cade peste tot, peste actori, peste aplauze, peste vanitati. Si atunci ramai doar tu si sufleorul in aceeasi incapere, tacuti si stingheri. Ce-i vei spune?
Acest blog ii este dedicat sufleorului meu, pe care doar aici il veti descoperi asa cum este el, inchis in acea mica incapere intunecoasa. Nu indreptati refectoarele asupra lui pentru ca-l veti orbi. Priviti-l la lumina lumanarii si nu-l dispretuiti. Uneori e mai real decat actorul...
Sufleorul tau unde se ascunde?Ce-ti sopteste acum?:)
In copilarie aveam chiar acest vis: sa ma fac sufleor. Mi se parea pasionant sa stai acolo, pitit, sa stii ca de tine poate depinde succesul acelei piese, sa analizezi totul din umbra, sa vezi emotii, zambete, lacrimi, sa auzi aplauze furtunoase care nu-ti erau, evident, adresate tie, si sa traiesti totusi cu impresia ca macar 5% era meritul tau.
Apoi am crescut si umbra nu ma mai satisfacea. Voiam sa simt caldura reflectoarelor, sa vad admiratia in privirile publicului si sa simt aplauzele lor amortindu-mi simturile. Sa traiesc in mijlocul spectacolului si nu ascunsa in spatele cortinei. Atunci mi-am privit intaia oara sufleorul ca pe un instrument al MEU, pe care il foloseam dupa bunul plac si apoi il aruncam la cosul ignorantei. Il ascundeam de ceilalti si mai ales de mine. Mi-era teama sa-l privesc si de aceea preferam sa-l inchid in cusca lui...acea prompter's box.
Doar uneori imi amintesc ca exista, ca eu sunt el, ca actorul fara sufleor e pierdut. Ca la un momentat dat spectacolul se incheie, iar cortina cade peste tot, peste actori, peste aplauze, peste vanitati. Si atunci ramai doar tu si sufleorul in aceeasi incapere, tacuti si stingheri. Ce-i vei spune?
Acest blog ii este dedicat sufleorului meu, pe care doar aici il veti descoperi asa cum este el, inchis in acea mica incapere intunecoasa. Nu indreptati refectoarele asupra lui pentru ca-l veti orbi. Priviti-l la lumina lumanarii si nu-l dispretuiti. Uneori e mai real decat actorul...
Sufleorul tau unde se ascunde?Ce-ti sopteste acum?:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)