Sufleorul nevazut

Intotdeauna mi-au placut sufleorii. Si nu, nu ma refer la colegii care imi mai sopteau cate un raspuns cand tremuram la orele de chimie sau latina:D(sa-mi traiti bine!;;)....Ma gandesc la sufleorii adevarati, cei care stau intotdeauna in spate, bine ascunsi in intuneric, niciodata vazuti sau auziti de public.

In copilarie aveam chiar acest vis: sa ma fac sufleor. Mi se parea pasionant sa stai acolo, pitit, sa stii ca de tine poate depinde succesul acelei piese, sa analizezi totul din umbra, sa vezi emotii, zambete, lacrimi, sa auzi aplauze furtunoase care nu-ti erau, evident, adresate tie, si sa traiesti totusi cu impresia ca macar 5% era meritul tau.

Apoi am crescut si umbra nu ma mai satisfacea. Voiam sa simt caldura reflectoarelor, sa vad admiratia in privirile publicului si sa simt aplauzele lor amortindu-mi simturile. Sa traiesc in mijlocul spectacolului si nu ascunsa in spatele cortinei. Atunci mi-am privit intaia oara sufleorul ca pe un instrument al MEU, pe care il foloseam dupa bunul plac si apoi il aruncam la cosul ignorantei. Il ascundeam de ceilalti si mai ales de mine. Mi-era teama sa-l privesc si de aceea preferam sa-l inchid in cusca lui...acea prompter's box.

Doar uneori imi amintesc ca exista, ca eu sunt el, ca actorul fara sufleor e pierdut. Ca la un momentat dat spectacolul se incheie, iar cortina cade peste tot, peste actori, peste aplauze, peste vanitati. Si atunci ramai doar tu si sufleorul in aceeasi incapere, tacuti si stingheri. Ce-i vei spune?

Acest blog ii este dedicat sufleorului meu, pe care doar aici il veti descoperi asa cum este el, inchis in acea mica incapere intunecoasa. Nu indreptati refectoarele asupra lui pentru ca-l veti orbi. Priviti-l la lumina lumanarii si nu-l dispretuiti. Uneori e mai real decat actorul...
Sufleorul tau unde se ascunde?Ce-ti sopteste acum?:)